Viata dupa un an de la Romania Online


Pe 3 septembrie 2014 se implineste fix un an de cand usa cea grea de metal s-a inchis cu zgomot in urma mea. Si cu furie. Si cu incantare si usurare pentru Andrei. Domnul Director….

Era marti, la ora 12 si ceva minute. Lacrimile au inceput sa curga pe fata mea si de atunci nu s-au mai oprit. Si nu se opresc, desi iau 5 pastile pe zi ca sa se opreasca. De un an nu am mai zambit, nu am mai ras. Fiindca imi rasuna in cap incontinuu cuvintele dlui Mihai “Nu am mai vazut pe nimeni care sa rada atat”. Nu am mai ras deloc de atunci.

Inainte ca usa sa se inchida in urma mea, inima a inceput sa doara cumplit, la propriu, ca un atac de cord si tot cerul si pamantul s-au invartit cu mine. Nici astea nu s-au oprit de atunci. Ma doare in piept in continuu, fara oprire, surd si adanc.

Dar adevaratul infern in care “traiesc” de un an este starea de moarte. Sunt moarta, dar inca respir. Ar trebui sa fiu intr-o urna, langa tata, intre pietrele mormantului, dar sunt in patul meu.

Iar in mintea mea se desfasoara incontinuu un film: filmul vietii mele la Romania Online. Este o cascada pe care nu o pot opri nici atunci cand dorm; traiesc iar si iar fiecare secunda dintre cele cinci luni petrecute in acel birou.Filmul complet, cu sunete, mirosuri, gesturi, in cele mai mici detalii. Modul in care el isi tinea mainile deasupra tastaturii cand se gandea, cum zambea cand aduceam o prajitura, cum se schimba la fata cand se certa cu redactorii. Si fiecare vorba si sunet pe care l-a spus. Si care s-a spus, in tot biroul. Eram 17 oameni si in mintea mea se deruleaza incontinuu fiecare soapta, injuratura si cuvant spus de catre fiecare dintre noi. Si fiecare minut petrecut in cele cinci luni atunci cand eram acasa sau pe drum. Atiu perfect fiecare cuvant, gest si expresie pe care am spus-o sau facut-o, noi toti. Si imi amintesc si articolele – aveam la un moment dat peste 20 de pagini de FB in administrare, cu postari la o frecventa de 10 minute: imi amintesc fiecare postare, chiar daca majoritatea aveau titluri modificate subtil. O stiu pe fiecare in parte.Si toate sunt bine localizate in timp si spatiu, in filmul meu de neoprit, in care fiecare zi este retraita iar si iar.

Nu pot sa opresc nici lacrimile mele, nici durerea din piept, nici cascada filmului de la RoL, nici macar pentru o secunda. O blestemata de secunda in care sa nu plang si sa nu simt amalgamul oribil de sentmente prin care am trecut in cinci luni si care m-a facut incapabila sa mai simt altceva decat durere.

Am o marturisire de facut: nu imi iubesc catelul. A aparut in casa mea pentru mine, ca sa ma scoata din starea asta, sa ma ajute sa simt placerea si zambetul din nou. Toata viata mi-am dorit un caine. Acum il am, de 9 luni si ma iubeste cu un devotament fantastic. Iar eu simt doar mila pentru ea. Mila care ma impiedica sa o dau si multa vinovatie pentru ca nu o iubesc.

Si mai am o marturisire de facut: in amalgamul de durere ramas dupa serviciul meu – meu, nu a fost niciodata “al meu”, dar nu pot sa il numesc altfel – am ramas cu o dorinta pe care, din nou, nu o pot stapani. Stiiti toti la ce ma refer: la instinctele hormonale care se potolesc doar cu pastile. Pastile scumpe, pe care nu mi le permit.

Asta fiindca de pe 14 septembrie 2013, de ziua mea, nu am mai iesit din casa pana la sfarsitul lunii ianuarie 2014. Ce am facut pe 14 septembrie? Mi-am memorat viata ratata: am mers la Gara, unde l-am privit plecand pe Mihai, acum 6-8 ani, cine mai stie?, in mintea si sufletul meu e ca ieri, dupa ce ii spusesem ca il iubesc, iar raspunsul lui a fost scurt si la obiect: “Nu vreau sa mai aud de tine. Dragoste cu sila nu se poate”. Asta se intampla cu 2 luni inainte de BAC, pe care am reusit sa il iau pe muchie de cutit, printre plansete nocturne. Eu, care invatasem pe rupte patru ani pentru notele de 9 si de 10 pe care le aveam. Am fost o dezamagire pentru profesorii care ma apreciau, mai ales pentru Marius Marzacu. Cand am simtit dezamagirea si uimirea din vocea lui, atunci cand i-am spus nota la examenul de informatica, am intrat in pamant.

De la Gara, am continuat drumul la Spitalul Militar, unde sicriul de plumb cu halca de carne si oase mancate de cancer, care fusese tata acum cateva minute, iesea pe usa si se indrepta catre biserica din curte, apoi la intrarea de la morga. Si atunci lacrimile imi cugeau pe fata – totul era un cosmar. Dar stiam ca este adevarat: dimineata, la 5 am deschis brusc ochii dintr-un somn ce fusese profund si am simtit ca tata murise. Am stiut. Dupa 10 minute a sunat telefonul si ne-a anuntat. Asta se intampla pe 31 septembrie 2010 – anul ala, de ziua mea imi dorisem doar sa ii gasesc lui tata un loc la hospice, ca sa aiba unde sa moara.

De la Spitalul Militar, m-am dus catre Dacia 70, unde am petrecut singurele momente fericite din viata mea de adult. Dar… acum a ramas doar durerea cand privesc gardul vechi si balconul cu flori. Si lacrimi, din nou lacrimi, covarsitoare. Mirosul de socata si numele boem de Dima si filmele vechi romanesti care imi placeau atat de mult sunt acum pumnale otravite. Si unul dintre oamenii cu care am crescut s-a transformat intr-un simbol al durerii: Mugur Mihaescu, aka Leana, pe care il cunosc, nu mai este persoana care ma facea sa rad cand credeam ca voi muri de pneumonie; este o imagine plina de durerea unui paradis pierdut. Pierdut de ce? Nu stiu.

Apoi m-am intors acasa, unde biserica cea mare anunta cu batai de clopote veste de sarbatoare – Ziua Crucii, pentru cine nu stie, ca de’, sunt nascuta la zi mare – iar durere, iar plans, iar puhoi de amintiri. Pastele cu miros de flori de tei si briza placuta vor ramane pentru totdeauna o teroare, din cauza amintirii legate de ele. O noapte perfecta, care a devenit cosmarul pe care il traiesc acum.

De atunci, de pe 14 septembrie 2013, m-am asezat in pat si nu m-am mai putut ridica vreme de 5 luni. Nu simteam foame, nici sete, doar am plans fara oprire, cu corpul cuprins de o durere acuta si profunda. Si de atunci filmul lunilor petrecute la servici se tot deruleaza in mintea mea, in fata ochilor mei, incontinuu. La inceput analizat inconstient fiecare secunda din acest film si ma intrebam unde am gresit atat de rau. Greseli am gasit multe, dar unele care sa duca la iadul care a urmat si la aruncatul pe usa afara inca nu am gasit.

Azi, o alta noapte de disperare, scriu acest post de la ora 04.am. Ma ustura ochii si fata de la lacrimi si mi-a amortit tot pieptul de durere.

Si mai am o marturisire de facut, de fapt doua. Prima: nu mai pot lucra, din cauza starii mele. Tratamentele pe care le-am facut nu m-au ajutat si nu rezist nici la micile frecusuri cotidiene; nu se pune problema sa o iau de la capat cu o noua cariera. Oricum, sunt prea batrana pentru asta.

Si doi: vreau sa se termine tot. Din momentul in care usa de metal s-a trantit in spatele meu la Romania Online imi doresc sa mor. Imi este frica sa nu esuez si sa raman “leguma”, altfel, as face-o. Fara regrete.

De ce m-ai ales pe mine Andrei? De ce nu m-ai omorat cu un cutit sau o piatra, asa cum au incercat altii sa te omoare pe tine? De ce mi-ai lasat corpul sa traiasca? Atat iti cer: 3 raspunsuri. Sincere, nu mincinoase, asa cum au fost toate celelalte.

 

Advertisements
Categories: Life.Dot. | 1 Comment

Post navigation

One thought on “Viata dupa un an de la Romania Online

  1. Interesting that you write on dealing with an Alcoholic in the context of ‘Him”

Da-i cu parerea

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

ultimatemindsettoday

A great WordPress.com site

Psychoz

Home To The Slightly Derailed

Out of Routine

TiNeReTe, RiTm, PaSiUnE, MuZiCa, CuLoArE

The Wrapunzel Blog

Inspire Happiness With the Art of Hair Wrapping

Bridechilla Blog

Be the Chill I

Blue Line

Travel to Link the World

MuseBoxx

Space to Create

Grady P Brown - Author

Superheroes - Autism - Fantasy - Science Fiction

StyleCaster

Style News and Trends

%d bloggers like this: